Scenetă.

           Să fie ăsta marele plan pentru omenire? Să fi fost noi creaţi doar de amuzament? Să umplem spaţii goale prin simpla prezenţă? Să ne ocupăm timpul cu lucruri neînsemnate şi cu descoperiri ce nu vor conta într-un final? Să fi fost noi scena lui Dumnezeu? Să alergăm dupa scopuri şi motive când defapt planul divin nu e deloc un plan?!

           Să căutăm de prisos iscoade. Vom ajunge oare să renegăm propriul neam şi propria existenţă? Să fie forfota asta lumească şi modernă o simplă comă? o iluzie nesfârşită, un chin spiritual. Poate cerul să oglindească sufletele? Priveşte lumea în mişcare. Observi? Sunt doua baricade: De-o parte nesemnificativul, aglomeraţia, creatul şi progresul care să nu-ţi spună nimic. Să nu te încânte, să nu te doboare , să nu te deprime.

       Cea de a doua baricadă, contine necreatul, spiritul individualist şi curiozitatea. Să vrei să-ţi răspunzi la întrebări nepuse. Să scoţi fruntaşi din soldaţi pierduţi în lupte. Să n-ai parte de limte, să poţi să crezi că totul merită descoperit. Şi apoi sunt oamenii, ochi curioşi în viziune nesfârşită. O luptă a sufletelor, un infern de viziuni… şi fiecare căutându-şi scopul. Nu-i de prisos să încerc să îmi transmit mesajul cu glas pierdut întru-un deşert? Să încerc să scriu cu litere şterse şi să adun în palme argintul viu?

          Nu ţi se pare netrebnic cum surzilor vrei să le spui, cum orbilor parcă ai vrea să le arăţi, cum în zadar te zbaţi să vadă şi alţii lumea prin ochii tăi? Şi ochii tăi privind şi ei prin alţii, îşi caută încă un ţel. Suferinţa e un efect al vieţii, al existenţei şi-al graiului nemarginit.