Săgetată.

       Am făcut încă o dată greşeala de a mă îndrăgosti de gândirea unui om. Un om pe care nu reuşeşti să-l impresionezi uşor. Un om care lasă aparenţele să-ţi înşele ochiul, iar esenţa să-ţi îmbete inima. Ai nevoie de o conştiinţă deprinsă ca să-ţi cobori zidul în faţa lui.

Mi-a luat doar o privire să reuşesc a mă îndrăgosti. Am avut privirea potrivită la timpul şi locul potrivit: i-am văzut ochii , de un căprui orbitor într-o zi obişnuită, în aparenţele sale, de şcoală.

Mi s-au accentuat bătăile inimii şi am simţit un tremur în dosul palmelor şi-n paşi. Nici un dar din naştere nu poate să potolească o astfel de prezenţă. A reuşit să-mi demaşte falsa duritate. M-a privit şi m-am simţit dezgolită , acolo pe coridor lăsată în simpla-mi puritate neînţeleasă, acoperită doar de gânduri, vicii şi regrete.

    O simplă privire a dezlănţuit în mine un masacru de emoţii. Un singur om a reuşit să arunce în mine cu o energie neînţeleasă şi atât de puternică încât m-a îngheţat.

Şi ce am simţit a fost doar deznădejdia şi confuzia. Căci jurasem să nu îmi las inima pradă unei alte fiinţe, una care îmi poate fura independenţa şi stăpânirea.

Eram stăpână pe mine şi acţiunile mele dar în momentul ăla am simţit-o, m-a răvăcit, m-a cuprins şi m-a azvârit la pământ. Şi m-a durut şi am plâns ştiind că o să mai doară, pentru că m-a străpuns şi nu aveam cum să o înlătur rapid. Mă nimerise săgeata lui Cupidon. Şi apoi am ajuns să-i întâlnesc gândirea şi am căzut şi m-a durut străpungându-mi şi despicându-mi sufletul şi întreaga fiinţă în zeci de piese reci.