Ziua profesorului! La mulți ani!

Obișnuiesc să ies să mănânc în oraș atat acasă cât și în Brașov. Acum că m-am mutat de 3 ani în Brașov îmi place să vin acasă și în zilele aglomerate în care am multe de rezolvat, cum e cazul zilei de astăzi, să ies să mănânc ca să observ oamenii. Le observ în primul rând reacția la faptul că sunt femeie. Singura blondă care vine neînsoțită să mănânce. Apoi îi observ pe ei în general, despre ce vorbesc, poziția pe care o adoptă la masă etc. Și îmi creez niște personaje în minte pentru că analizez doar ce lasă ei să se vadă. Bine, trebuie să recunosc că ulterior ofer acestor lucruri propria interpretare dar este aproape inevitabil să nu o fac. Am intrat prima dată într-o librărie care are și cafenea, un loc plăcut inimii mele pe care îl frecventam în liceu, iar acum îmi place să merg fiind o persoană total diferit făță de cine eram atunci. 

 

În orice caz am văzut astăzi elevi care vin să învețe împreună, sau să citească, oameni în vârstă și părinți cu copii. Lucruri pe care nu le vedeam acum câțiva ani. După care s-a întâmplat un eveniment neașteptat. Eram absorbită de proiectul la germană la care lucram dar totuși colțul ochiului meu drept a prins o flacără roșie și într-un gest necontrolat am întors capul spre fereastra lângă care mă așezasem (În obsesia mea nebună de a sta la geam mereu, chiar și când scriu lucrul acesta stau într-un mic pub din orașul cu spatele la geam. Un alt loc drag inimii mele în care am purtat de zeci de ori discuții filosofice cu cei mai importanți oameni din viața mea. Nu știu să zic dacă s-a schimbat mult locul de atunci, dacă ceilalți oameni au avut genul acela de discuții dar sunt sigură că eu cu oricine aș veni aici tot la fel o să discut.) și am fost uimită când am văzut un bătrân de 70 și de ani care se uita la mine și zâmbea incontrolabil. Mi-am întors rușinată privirea pentru că m-am gândit ca îl stânjenesc și pe el având în vedere că la el erau expuse cărți și probabil că nu eu eram motivul vizionarii sale. Mi-am continuat lucrul la proiect. Mi-a sunat telefonul și iarăși m-am adâncit în activitatea respectivă și dintr-o dată colțul ochiului meu stâng a prins iar o flacără roție și într-un alt gest necontrolat m-am întors mai speriată decât prima dată să-l găsesc pe bătrânel stând în stânga mea zâmbind incontrolabil. De data aceasta fără dubii, fiind evident că motivul eram eu. După care spre și o mai mare surprindere bătrânelul mi s-a adresat și mi-a cerut permisiunea să se așeze la masa la care stăteam eu. Uimirea mea era una pozitivă pentru că era evident că bătrânelul era o prezență deosebită. Era îmbrăcat într-un costum verzuliu. E tot ce pot oferi ca detaliu pentu că nu mă pricep deloc la culori. Avea părul alb și niște ochi verzi foarte deschiși și un zâmbet inocent de copil. Cu siguranță fusese cadru didactic nu am nici un dubiu și probabil avea nepoate plecate la facultate, se vedea pe zâmbetul și plăcerea lui de a sta lângă mine în timp ce eu era evident lucram la ceva pentru școală. S-a ridicat de pe scaun și a mers să caute o carte, s-a întors cu “Puterea Umbrei”. Altă dovadă că era și el un om de litere. Mi-a dat un sentiment de profundă mulțumire. În orice caz contextul nu mi-a oferit șansa să intru în discuție cu personajul nostru deși mi-aș fi dorit destul de mult dar trebuia să plec. Iar când mi-am strâns lucrurile el și-a ridicat privirea extrem de trist și mi-a spus că sunt foarte finuță, elegantă și probabil inteligentă și că îmi mulțumește enorm pentru faptul că i-am permis să stea alături de mine, că am un suflet bun și că îi pare rău că plec atât de devreme. I-am explicat că și mie mi-a făcut plăcere să stau la masă cu un domn atât de prezentabil, politicos și amabil dar că eram acolo de câteva ore bune și trebuie să plec să îmi continui aventura de astăzi. Mi-a zâmbit și mi-a urat o zi frumoasă. I-am spus “asemenea”. Și am plecat, am ieșit pe usă cu gândul să scriu rândurile astea pentru că sunt momente memorabile. M-am gândit să nu pierd acest personaj creat în minte. Fost cadru didactic într-o librărie dintr-un oraș mic cu mustață, păr alb, costum verde deschis, mers de pinguin, verighetă pe deget, gestul de a se apuca de deget când stă să se uite la ceva. Zâmbet extrem de larg și prietenos, ca un copil de 70 și ceva de ani care vrea doar să comunice în dorul nebun de nepoții plecați la facultăți în străinătate și de dorul de a preda pentru că profesia îi curge prin vene. Alege o carte despre puterea umbrei pentru că nu o să se poată opri vreodată din a studia exact ca un pur om de litere. 

Viitor cadru didactic față în față cu un fost cadru didactic. Eram ca într-o oglindă. Cu o zi înainte primisem confirmarea faptului că aș avea atuurile pentru această meserie și eram în extaz gândindu-mă că pentru prima dată în viața mea la vârsta de 22 de ani am găsit lucrul la care sunt bună și chiar am primit laude enorme și îndemnuri spre acest lucru. Tocmai ce mi-am pus în minte și în inimă că asta vreau să fac. Că mi-a plăcut toată viața scoala și că tocmai din frustrările de atunci pot eu să scot un profesor excepțional care să nu renunțe la elevi și să fie capabil să se plieze pe absolut toți. Un profesor erou pentru școli străine, necunoscute, neprivilegiate. Poate că asta a vrut și el să facă și poate că a reușit sau nu dar, din zâmbet aș spune că a reușit. 

Aș spune că am stat la masă cu Dumnezeu. Omul acesta sigur îl avea pe Dumnezeu în el. Și totuși nu am avut o discuție, dar puținele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost dumnezeiești și destule încât să îmi aline inima, sufletul și ființa. M-a vindecat nu doar pentru un moment ci probabil pe viață în ceea ce privește acest subiect. Mi-am recăpătat insipirația. Simt că plutesc. Mă simt liniștită, calmă, cu speranța că viața mea o să ia o turnură pozitivă. Nu o să uit acea față, acel chip îngeresc niciodată. Chiar dacă rămân cu o urmă de regret că poate am pierdut un dialog cu Dumnezeu, dar el vorbește cu noi când vrea el și cum vrea el. O sa îl iau ca pe un semn, e semnul meu și doar eu îl pot simți cu adevărat. Voi puteți să îl considerați nebunesc sau prostesc dar pentru mine reprezintă a doua șansă la viață. 

Sunt două tipuri de oameni la ora asta în acest restaurant oameni cu afaceri care fie au pauză să mănânce, fie au întâlnire de afaceri și celălat tip sunt eu care scriu despre ei și nu am afacere și probabil nu o să am niciodată, dar mă mulțumesc cu faptul de a scrie despre alții și despre cum e viața lor de afaceriști copleșiți de responsabilități și acte. Totuși am impresia că eu, omul lipsit de responsabilități sunt mai sleită de viață decât ei. 

Și desigur nelipsita masă gălăgioasă de lângă mine care tocmai a venit și s-a decis să-mi zguduie inspirația și actul creației. Masă de bărbați din stânga indignați din cauza Danei Budeanu, care nu și-au pus nevestele la cratiță și totuși nu au reușit în căsnicie. Ce e și mai ironic e faptul ca pub-ul e plin de cărți. Ironie sau nu.