Tragism

Aș vrea să pot scrie despre tot ce s-a întâmplat cu mine, cu tine, cu noi, în ultimele luni. Ar fi un alt capitol de film din viața mea. Cumva sunt un magnet de drame, comedii proaste, suferință și trădare. Poate ar trebui să mă opresc din a mai crede că romantismul există și dincolo de filmele americane. Realitatea e tragică. Ea nu ne aduce împreună, doar rândurile scrise de mine te mai întorc din drum. Dragostea îmi aparține doar atunci când o aștern pe hârtie, în rest toate au fost doar în capul meu, toate sentimentele niște iluzii false care mă mai fac doar să ud pernele cu lacrimi noaptea. Te-am venerat ca pe un zeu. Iubeam tot ce făceai, ce erai și ce însemnai tu. Îmi doream să pot să fiu ca tine. Dar singurul lucru care îmi plăcea la mine erai tu, faptul că m-ai ales, că ai văzut ceva special în mine. Trebuie să înțeleg din finalul ăsta că destinul meu nu e cel la care am aspirat, nu-s demnă de a fi soție sau mamă, sau de a avea o familie fericită. Deși avem planuri împreună ceva te-a dat înapoi, cel mai probabil eu, cu comportamentul meu, cu lipsurile și defectele mele. Am înțeles acum că totuși toată vina îmi aparține. Am vrut să mă schimb, ți-am cerut răbdare și sprijin dar nu ai avut și pentru mine. Când lucrurile au devenit grele, ai ales să pleci. Ți-am dat 1000 de motive să rămâi și totuși ai plecat. Eu nu am plecat niciodată. Și tot rămân. Încă mai stau pe loc, așteptându-te, după aproape trei luni... 

Am crezut că o să mă alegi pe mine, la nesfârșit, că și tu crezi în noi și că dincolo de piedicile din viețile noastre cel mai important element de care țineai strâns cu dinții și tu erau sentimentele noastre de iubire. Am greșit! Ți-am greșit de multe ori, dar te-am iubit. Mi-am dat viața peste cap pentru tine, mi-am schimbat visele, am făcut pași uriași spre un viitor împreună, iar acum am rămas singură în acel viitor. Ascult piese care îmi cântă faptul că sunt victima dragostei. Am răni adânci în piele lăsate de săruturile tale care mă dor și se adâncesc până ajung să dispară cu totul în ființa-mi. Oricât încerc să mai țin de amintirea ta, tu tot fugi și mai repede și mai departe.

De ce nu eu? De ce nu m-ai mai putut iubi? De ce nu am meritat efortul? De ce dragostea mea nu a fost destulă pentru tine? Îți poate oferi altcineva mai mult? Mă urăști? Te-am rănit? De ce nu ai stat? De ce nu te întorci? Să te mai aștept? Să mai sper? Cum fac să te uit? Cum fac să nu îmi mai pese? Cum mă opresc din plâns? Cum pot să scot inima din piept și pe tine din amintiri? Eu ce fac acum? De ce nu mă alegi? 

Te iubesc!