Roşu Galben Zâmbeşte

        "Zâmbetul are două tăişuri." Era 23:00 şi el mi-a scris "Continuă să zâmbeşti chiar dacă viaţa e dificilă. Totul va fi bine." Uneori ai nevoie să auzi astfel de cuvinte pozitive. M-am simţit mai mult decât încurajată, m-am simţit vie. Nu i-am auzit glasul, dar mi-am imaginat zâmbetul lui după un astfel de discurs.
        Plecam de la cămin, am mers o staţie pe jos, apoi am obosit şi am luat autobuzul. Fumasem o ţigară. Eram posomorâtă, plictisită şi lipsită de vlagă. "Parcă eşti moartă" ar fi zis el dacă m-ar fi văzut. Am coborât după încă două staţii, mi-am pus rucsacul în spate şi am luat-o la pas spre N. Mă grăbeam, nu ştiu ce era cu mine. În intersecţie am văzut un poliţist şi, cum am fobie de ei, m-am strâmbat puţin. Am reacţionat ca un copil. Mai aveam 20-30 de metri până la trecerea de pietoni dar se făcuse verde deja. Nu aveam de gând să măresc pasul, însă am întâlnit privirea neprietenoasă a domnului poliţist care părea să mă mustre în gând. Am capacitatea asta de a citi adevărul în ochii oamenilor. Ce dar şi ce blestem.
       Rămăsesem doar eu "netraversată" pe acea parte a străzii. Am ridicat privirea într-un total sictir să văd câte secunde mai aveam. "Omul verde" licărea schizofrenic la mine, m-am şi enervat. Pe partea cealaltă a străzii mai era cineva, un altul "netraversat" ca mine. Ne-am intersectat privirile şi am început amandoi să alergăm. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit înapoi. Am început să râdem în fuga noastră de roşu. Nuu cred că el văzuse poliţistul până atunci. Sper că nu l-a amendat cu privirea, nici măcar în gând. Ce om bun. Ce zâmbet cald. S-a făcut roşu. Totul a stat.