Cetății

 

       Se luptă zidurile cetății azi cu ploaia, că iar a inundat un suflet bun. Ea curge râuri, râuri, îți intră în viață, o umple și apoi în fugă o golește, lăsând dâre și șanțuri în urma ei. Cei mai puternici învață să înoate, își construiesc și bărci. Ploaia nu te purifică, ci ea e ca un zvon, te udă, te izbește și te lipsește de tot în jurul tău.
         În fiecare cetate e un copac, al nostru s-a uscat. Când a venit ploaia aseară m-am prins de trunchiul lui rigid. S-a prăbușit sub a mea îmbrățișare, l-am distrus în a mea încercare de salvare. S-a dus pe-un șanț, în jos, spre centru. La noi în curte a mai rămas o rădăcină, am prins-o în pumn să nu se înece, făcut-am zid în juru-i cu al meu trup, să treacă anii și văpaia și să nu mai plece. Din umbră i-am făcut loc soarelui să treacă, să o atingă. Din secetă am stors apa pisicilor să-i dau să prindă viață. Deși în jur mi se strigau "cuvinte", eu tot aplecat deasupra ei stăteam. Știam că-i moartă și tot nu am renunțat. Obsesia mea de grădinar a conservat putere. E lucru greu să pierzi o luptă, dar am să învăț să o fac. Cetatea a pătimit destule, fără copac pe post de sprijin. Așa că am dat fuga în vecini. Adus-am un stâlp greoi, nu-i lemn, nu-i viu, nu are nevoie de sentimente. Ne folosim de el pentru siguranța cetății și îngropăm vechiul și creștinescul obicei.