Să fie film

Poveștile de dragoste din viața reală nu se termină niciodată ca cele din filme. Nu o să alergați unul spre celălalt în mijlocul orașului, pe ploaie, să vă spuneți că sunteți doi proști, că ați lăsat nimicurile să vă stea în cale și că vă iubiți la nebunie. Nu se termină totul într-un sărut și în zâmbete molipsitoare. 

Toți ne dorim gesturi ca în filme, dar niciunul dintre noi nu este capabil să le identifice și să se bucure de ele când se întâmplă. Nu avem răbdarea, pasiunea și nebunia personajelor din filmele de dragoste adolescentine. Când conduci 120 de km să îi spui cuiva că îl iubești el nu se va bucura, se va despărți de tine oricum. Dacă îi duci desertul vostru preferat după o ceartă, nu va observa. Simpla ținere de mână va fi un electroșoc, nu un gest tandru demn de Hollywood.

Degeaba așteptăm mesajul magic la momentul potrivit. În realitate oamenii preferă să se ignore, să renunțe, să nu mai simtă. D-asta nu face nimeni filme despre noi, ar fi o tragicomedie proastă despre doi lași care întorc spatele iubirii adevărate în favoarea unor elemente ale lumii false.

În realitate unul dintre ei se plictisește de celălalt, uită de ce îl iubea și îl părăsește. Celălalt plânge și încearcă cu disperare să se folosească de dragostea înflăcărată pe care o simte ca să îl facă să stea. Apoi se caută vina. Ați văzut vinovați în filmele de dragoste? Nu! Pentru că filmele mereu ne-au arătat ce ne lipsește cu adevărat și anume, curajul de a iubi curat până la final. Iar finalul nu e niciodată sfârșit.