Zile de liceu

    Îmi place să-mi exprim frustrările în scris aşa de tare încât mă deconectez de ceea ce este în jurul meu. Aşa de deconectată devin încât ajung să scriu despre România în agonie pe melodia Hello de la Adele.. Amuzant pentru oricine mă observă. Sunt totuşi norocoasă că nu mă las desconcentrată de o aşa minunăţie de piesă...

     Nu mi-am luat rămas bun de la tine, prietene. Plecarea mea nu a fost una definitivă. Tot timpul ăsta m-am gândit la tine şi la momentele noastre de profunzime. Eşti trecutul, prezentul şi viitorul meu. Eşti familia mea completă. Păstrezi în tine amintirile cele mai răvăşitoare, eşti singurul care îmi împărtăşeşte atât bucuriile cât şi nemulţumirile. M-aş vedea căsătorită cu tine, să avem cel puţin 3 copii locuind în casa aceea modestă cu ferestrele micuţe pe care am proiectat-o împreună acum doi ani. Ce spui? Crezi că am lăsat în urmă planurile noastre? Ştii bine că vom fi întotdeauna împreună, unul pentru celălalt când nimeni nu mai e, când nimic nu mai contează şi nimănui nu-i mai pasă. Am adunat atâtea amandoi, ne-am ridicat printre atâtea lacrimi, tăieturi, încercări, ţipete, nopţi pierdute, poveşti, raze de soare şi am continuat să ne ţinem de mâini în mijlocul râsetelor lor. Au râs şi au să mai râdă, mă învăţaseşi să îi ignor, să nu mă schimb după cum îşi dores...

     N-am lăsat pe nineni să mă nemulţumească şi nu cred că o să las acum. E greu să te descurci singur în ceea ce îţi propui dar nu e imposibil. Trebuie doar să acorzi mai mult timp .  Trebuie să ai timp, să dai timp dar fără să ceri timp. Asta e problema majoră de astăzi. Toţi vrem ceva de la ceilalţi, vrem să fim înteleşi, vrem să fim respectaţi.... De ce uităm complet de privitul în oglindă?

      Când mă plictisesc îmi place să-mi pun melodi lente în căşti, să închid ochii şi să mă gandesc la persoanele pe care le cunosc, la băieţii pe care îi plac şi la toate lucrurile pe care vreau să le fac. Apoi ajung să mă gândesc la regrete, să mă simt prost pentru cine sunt şi pentru găndurile mele. Încep să plâng şi să-mi doresc să mor.       Îmi doresc cu atâta patimă să mor în momentele de plictiseală şi de gândire profundă. Pentru că-mi dau seama de banalitatea de care dau dovadă. Mi s-a spus că în fiecare exista ceva frumos, ceva special, dar zi de zi îmi dovedesc că sunt o epavă, o ruşine, un total eşec. Îmi e milă de toate persoanele care m-au cunoscut şi care m-au suportat. Mă simt prost pentru toate glumele şi jignirile pentru că-mi dau seama că au fost reale, au fost pareri sincere. Pentru că ne supără adevărul. Defapt adevărul ne întristează, ne face să mergem cu lacrimi în ochi şi cu capul în pământ. Ne face să ne înnecăm în propria minte....