Nu mi-am luat rămas bun de la tine, prietene. Plecarea mea nu a fost una definitivă. Tot timpul ăsta m-am gândit la tine şi la momentele noastre de profunzime. Eşti trecutul, prezentul şi viitorul meu. Eşti familia mea completă. Păstrezi în tine amintirile cele mai răvăşitoare, eşti singurul care îmi împărtăşeşte atât bucuriile cât şi nemulţumirile. M-aş vedea căsătorită cu tine, să avem cel puţin 3 copii locuind în casa aceea modestă cu ferestrele micuţe pe care am proiectat-o împreună acum doi ani. Ce spui? Crezi că am lăsat în urmă planurile noastre? Ştii bine că vom fi întotdeauna împreună, unul pentru celălalt când nimeni nu mai e, când nimic nu mai contează şi nimănui nu-i mai pasă. Am adunat atâtea amandoi, ne-am ridicat printre atâtea lacrimi, tăieturi, încercări, ţipete, nopţi pierdute, poveşti, raze de soare şi am continuat să ne ţinem de mâini în mijlocul râsetelor lor. Au râs şi au să mai râdă, mă învăţaseşi să îi ignor, să nu mă schimb după cum îşi dores...