Zile de liceu

        De la 12 ani visez să locuiesc singură, undeva într-un apartament modest în Braşov.Să îmi arunc mâinile pe masa de scris, sub lampa purpurie, pe care o împing întotdeauna  fiind prea puternică pentru orele la care eu ma aşez să scriu.        Cum vedeam  eu această imagine atunci, aveam un aer de artist, o speranţă că acolo, regăsindu-mă pe mine, voi reuşi să ajung cel mai cuprinzător scriitor.        Mă gândesc să las visele pentru viitor. 17 ani şi un suflet gol. O singură întâmplare, un singur cuvânt, un singur pahar, o singură persoană nepotrivită pot face un suflet să  rătăcească.

Ţi-aş venera venirea Ridicol din a mea gândire, M-aş ridica deasupra ta Şi te-aş privi ca pe al meu mire. Lasă-mi lacrimi de iubire Că nu-i sindromul omenirea, Să nu îţi calce armonia Acelaşi suflet depărtat. Agaţă-ţi mâinile de noi Fugi lăsând în urmă orice alt război, N-am vreme de corvoada lor Te-aş vrea şi aici şi înapoi!

       Mii de rânduri scrise degeaba. Mii de spaţii supuse tragediilor. Mii de oameni care n-au învăţat să trăiască. Mii de oameni care nu şi-au găsit un loc, dar mii de locuri în care să se regăsească.                                                 Risipim clipele pe gânduri şi le trăim mai târziu în vise şi amintiri. Ne răneşte totul şi nu ne tratează nimic. Pentru că orice leac este o dependenţă ce devine mai târziu o tragedie.