Pășind

         

       Pășind, nu se aprinde nicio lumină în spatele sau în fața mea. Nu văd nimic, e întuneric. Un negru grav, parcă am ține doliu amândoi. Rasuflările noastre s-au strâns într-o rafală surdă care mă împinge înapoi. Cu ochii mijiți și pumnii încleștați rămân pe loc, acolo unde m-ai lăsat, între trecut și viitor. Nu e voce de auzit în jur, nici măcar la 200 km, nici la 120 km și nici la km 0 nu mai e nimic de spus. 

      Pășind, într-o cădere mă avânt și chiar de ar fi prăpastie cu fund, atunci când l-aș atinge, căderea mea nu ar avea ecou. Nu strig, nu plâng, nu simt nimic, cred că sunt rece, iar umbra mea sunt eu și parcă sunt pictată în gri. Și dacă sunt eu umbră înseamnă că tu încă îmi mai ești lumină. Și când ai să te stingi de tot m-oi cufunda în acest întuneric. 

        Pășind, las inima să-mi cadă. Mie nu îmi mai este de folos. Și ca să nu o capete un altul, am să o și zdrobesc în unul din pașii mei violenți. Nu a mai rămas mult zbucium în ea după ce ți-am dat-o și tu ai rupt-o. Va fi ușor să sar peste rămășițe. Două-trei cioburi roșii, două-trei cioburi negre, un strop de Cola, câteva promisiuni și amintirile noastre, lipite toate de podea. 

         Pășind tot înainte, nu văd nimic, nu aud nimic, nu a mai rămas nimic. E gata, e totul gata, ai zice, în sfârșit.