Cât mai vrei să.... ?

         După tot du-te vino-ul ăsta  am ajuns să mă maturizez puţin, am învăţat să disting  răul de bine, să mă descurc fără să mai implic oameni dragi mie, să las copilăriile deoparte, să nu mai rănesc ce iubesc, să ajut şi eu, să plec când nu mai sunt bine-venită. Cel mai bine am exersat  "mulţumesc"-ul şi "îmi pare rău"-ul. Toţi aţi spus că din orgoliu am tăcut când de fapt o făceam din ruşine. Nu mi-a arătat nimeni până acum ce trebuie să fac când greşesc. Ca orice alt copil descurajat şi dezorientat, am băgat bărbia în piept şi am plecat înghiţind toate părerile de rău şi sentimentele amestecate. Mi-a fost ruşine să recunosc că am greşit şi să recunosc ce simţeam pentru că m-am temut de eşec, de respingere. Nu am avut curajul să fiu om. Cunoscând atâtea persoane în ultimul an, am realizat cât de înselatoare sunt aparenţele şi cât rău îţi pot face oamenii care pretind că te cunosc doare pentru că ţi-au dat add pe Facebook. Cuvintele provoacă foarte multă durere, poate d-asta taci tu, uneori d-asta mai tac şi eu. Ne creăm toţi această identitate virtuală şi apoi o lăsăm să ne acapareze viaţa. Postăm fotografii din vacanţe, selfie-uri cu noi dezvăluind zâmbete enorme, de necuprins, în timp ce în noi zac mii de probleme care ne agită şi ne frâng pe dinautru. Zeci de imagini cu zeci de zâmbete care să ne ascundă păcatele. Purtăm conversaţii reci cu indivizi pentru care vrem să părem misterioşi. Mi-am expus viaţa inconştient unora care au început să creadă că mă cunosc doar pentru că îmi citeau postările pe internet, care şi-au făcut o părere despre mine după pozele pe care le postam, după perioada în care răspundeam la mesaje. Devenise un trend să fii cât mai disponibil pentru prietenii tăi online şi eram. Am avut nevoie de timp să văd lucrurile astea, să nu mai las pe nimeni să îmi invadeze lumea, părerile religioase, sexuale sau chiar părerea despre propria persoană. Nu exist să mulţumesc pe nimeni şi nici atât să impresionez un chip din spatele unui device. Am descoperit că prietenii adevăraţi sunt încă parte din viaţa ta chiar dacă nu ai avut timp să le răspunzi la mesaje, chiar dacă în ultimele luni te-ai făcut nevăzut. Cei care te iubesc şi te apreciază, te înţeleg şi te aşteaptă. Ce s-a schimbat acum? Deşi am doar 20 de ani, mi se pare că sunt la vârsta la care să mă gândesc la un job, la o casă, la o relaţie stabilă, la o viitoare familie, la un copil. Şi am început să fac o lista cu "aims" aşa cum m-ai  învăţat să îmi fac când am început facultatea. După ce am văzut totul aşezat pe hârtie, toate dorinţele astea de oameni "banali" adunate de prin locuri strâmte şi ascunse ale minţii mele, am realizat că mi le doresc cu tine. Şi mă întrebam cât mai vrei să o arzi aiurea?