Amurg în doi

M-am săturat ca odată ajunsă acasă (de sărbători sau cu oricare altă ocazie) să înceapă rudele (în special bunica) să mă întrebe dacă am pe cineva, când îl aduc acasă, când mă căsătoresc și multe altele (știți voi continuare). Următoarea etapă începe abia după ce le spun că tot singură sunt, că aștept persoana potrivită, nu mă grăbesc, până la urmă am DOAR 22 de ani: "Nu ai găsit tu un băiat frumos acolo la Brașov?", "Nu.", "Dar nu se poate așa ceva.", "Ba se poate!", "Unul și cu școală și cu bani, sigur există, dar nu vrei tu să îl bagi în seamă. Vorbești tu cu cineva sigur, sigur!", "Nu, chiar nu există! Nu vorbesc cu nimeni.", "Ești pădureață!", "Mersi!", "Încăpățânato, înțelege că trebuie să îți începi și tu viața, să îți faci o familia, ca sora ta.", "De ce trebuie? Viața mea stă pe loc acum?", "Hai că nu o scot la cap cu tine, degeaba ești femeie în toată firea.", "Rezonăm.", "Nu rezolvăm nimic, nu vezi cât ești de căpoasă?", "Mersi!".

Etapă care se încheie de fiecare dată cu mine râzând isteric până devin enervantă și sunt rugată să părăsesc încăperea. Exact ce îmi și doresc. 

Înțeleg că e gândirea tipică, de la țară, că bunica are o vârstă și probabil vrea să mă vadă și pe mine "la locul meu" expresie prin care ea vrea să spună "fericită". DAR, de ce nu acceptă că eu SUNT deja FERICITĂ!? De ce fericirea trebuie să fie neapărat în doi? O să spună,"Păi aia e altfel de fericire." GREȘIT! Ni s-a tot băgat în cap de-a lungul vieții, atât în familie cât și în anturajele din școală că TREBUIE să ne îndrăgostim și să iubim pe cineva ca să trăim adevărata viață. Și eu mă întreb, DE CE? Îmi urlă întrebarea asta în fiecare sertar al minții, despre fiecare subiect posibil întânit sau neîntâlnit. Cum de traiul meu atârnă de prezența altei persoane? Am avut patru relații serioase. Patru sezoane de pierdere de energie, bani și cel mai important, de TIMP. Cu toate că iubeam și se presupunea că sunt iubită, viața mea și cu și fără persoanele respective ar fi avut același parcurs: tot facultate făceam, tot note bune luam, tot eu citeam și învățam nopți la rând, tot profesoară ajungeam! Nimeni nu mă poate împiedica să îmi ating scopurile și visurile. Mai degrabă am fost ținută pe loc de toate compromisurile făcute decât "înălțată pe culmile fericirii." Dacă regret? Aș spune, prea puțin. La un moment dat oamenii ăia erau fix ce îmi doream. În apărarea mea, aveam standardele foarte joase, impuse de gândirea prezentată mai sus. Nu îmi caut scuze. Doar că acum, am învățat cu siguranță cine sunt, ce și cât pot face în viața asta; că singurele reacții pe care le pot controla îmi aparțin mie. 

Nu mă mai întrebați, "Ce tip de bărbați te atrag?", "Cum vezi tu bărbatul ideal?", "Ce trebuie să dețină un bărbat ca să te impresioneze? ". Da, îmi plac bărbații, nu vă alarmați! Doar că, în primul rând, vreau să fiu EU bărbatul ăla care îmi place. Sună ciudat dar, permiteți-mi să vă explic. Vreau să lucrez la mine, să învăț, să adaug, să acumulez mai mult și mai mult. Vreau eu să fiu motociclistul ăla care îmi place, sau băiatul cu tatuajele atrăgătoare și corpul bine lucrat. Vreau eu să fiu bărbatul inteligent care mă satisface intelectual, pentru care mă uit la filme vechi în fiecare seară și pe care aș vrea să-l împing spre adulter. Vreau eu să fiu bărbatul care ascultă muzică bună și citește multe cărți, cu care pierd nopți vorbind despre religie, eros și conspirații. Vreau eu să fiu bărbatul misterios și matur, care postează doar știri pe facebook și are maxim două poze cu el și restul cu peisaje sau citate. Vreau eu să fiu bărbatul șarmant, bun la pat care să dea lumea peste cap femeilor. Și după ce devin EU toate lucrurile pe care mi le doresc de la un partener, abia apoi pot începe să îl caut, să mă arunc în discuții, întâniri și posibile relații de orice fel.

Nu, nu cred că am gândit prea mult sau prea departe. De ce să am așteptări și preteții de la alte persoane dacă nu am întâi de la mine? Sunt eu cea mai calmă, matură, inteligentă femeie pe care o pot avea acești bărbați? Nu! Nu încă! Așa că da, am răbdare, știu că o să cunosc pe cineva, cândva, dar asta doar pentru că o să mi-o doresc și eu, o să o permit și eu. Poate că am descris eu lucrurile cu prea multă seriozitate, dar cum ar spune unul dintre profesorii mei de la Universitate despre "discursurile" de acest gen: "Fetelor, voi ați mai fost bătrâne odată."