Noi doi, luna şi un nurofen

       

       Te aştept în zadar ca un tablou vechi ce aşteaptă să fie recondiţionat de mâna uşoară şi atentă a unui profesionist. M-ai aşezat pe un raft şi am început să mă prăfuiesc visând la când ai să te întorci. M-am lipit de raftul ăla rece, de metal. Aud paşi dar nu pot ridica capul să privesc, să văd dacă aceştia îţi aparţin. Sunt ţintuită şi oarbă. Nimeni şi nimic nu mă poate face să plec, au tras de mine unii şi alţii rugându-mă să merg mai departe. De atunci s-a mai aşezat un strat de praf . Îl simt apăsându-mi pe plămâni, se lipeşte de intestine şi eu mă sufoc, încetul cu încetul, de dor. Simt un gust amar din sticla verde la care acum abia mai ajung cu degetul arătător. A putrezit inima în mine, iar sufletul aleargă speriat din perete în perete plângându-şi casa. Se simte ca şi cum a luat foc, focul s-a stins dar amintirea arsurii încă mai doare.
       Te aştept pe tine să o dai cu alifie şi să-i lipeşti un plasture, apoi să-mi masezi degetul mare de la mâna dreaptă şi şă mă întrebi din 5 în 5 minute ca un adevărat kinetoterapeut dacă mă simt mai bine, eu să zic că da şi apoi să conduci până la singura farmacie non-stop din oraş pentru că e 3 dimineaţa şi tu vrei să îmi cumperi o cutie de nurofen forte ca să mă faci bine şi iei şi apă plată, dar aveau doar rece aşa că iau o sorbitură şi înghit pastila la fel de repede cum am înghiţit şi minciunile tale.
       Pentru câteva ore să nu mă mai doară nimic pentru că mă ţineai de mână în timp ce schimbai vitezele şi ne plimbam de nebuni cu maşina pentru că pur şi simplu nu voiai să plec acasă sau să fim departe unul de altul; şi eu îţi arătam cât e de frumoasă luna şi cum ne veghea, iar tu făceai zâmbetul ăla mare spre mine, te uitai fericit dar puţin ruşinat în jos apoi în ochii mei şi mă strângeai şi mai tare de mână şi îţi vedeam o strălucire în negrul ochiului iar mie îmi bătea inima mai tare.
      Dar astea au fost toate înainte să dispari, înainte să nu mai pot trece pe lângă farmacia non-stop, magazinul de lângă ea, strada ta, fără să mă usture locul din inima mea din care te-ai smuls tu; înainte să realizez că totul a fost doar o iluzie, un vis, un moment al meu de demenţă. Tu nu mai eşti şi strâng în braţe absenţa a ceea ce ar fi putut să fie.