Noi doi, luna şi un nurofen
Te aştept în zadar ca un tablou vechi ce aşteaptă să fie recondiţionat de mâna uşoară şi atentă a unui profesionist. M-ai aşezat pe un raft şi am început să mă prăfuiesc visând la când ai să te întorci. M-am lipit de raftul ăla rece, de metal. Aud paşi dar nu pot ridica capul să privesc, să văd dacă aceştia îţi aparţin. Sunt ţintuită şi oarbă. Nimeni şi nimic nu mă poate face să plec, au tras de mine unii şi alţii rugându-mă să merg mai departe. De atunci s-a mai aşezat un strat de praf . Îl simt apăsându-mi pe plămâni, se lipeşte de intestine şi eu mă sufoc, încetul cu încetul, de dor. Simt un gust amar din sticla verde la care acum abia mai ajung cu degetul arătător. A putrezit inima în mine, iar sufletul aleargă speriat din perete în perete plângându-şi casa. Se simte ca şi cum a luat foc, focul s-a stins dar amintirea arsurii încă mai doare. Te aştept pe tine să o dai cu alifie şi să-i lipeşti un p...