Zile de liceu

          Azi am vorbit cu tine, mi-ai spus cât eşti de fericit cu ea, ţi-am spus cât sunt de bucuroasă pentru tine. Bucuroasă că te-ai regăsit, că te-ai cicatrizat.          Plouă afară şi m-am gândit că poate eu şi ploaia ne-am regăsit aici în acelaşi loc, aici unde mi-am dat seama cât mă făceai de fericită. M-am gândit că poate vrea să ne contopim amândouă, să ne ascundem una pe cealaltă, să îmi ascundă lacrimile. Bănuiam că vrea să mă răcorească, să te uit, să îmi treacă. Am în mine un foc care nu poate fi stins. Stau în ploaie de minute bune şi tot mă doare. O să îmi fie dor de locul ăsta, de acasă. Îmi e dor de tine.

         Habar nu ai ce ai făcut din mine.  M-am transformat într-o grenadă în timp ce am fost cu tine, am strâns atâtea în suflet, lucruri care mă înfiorau, care mă făceau să plâng până adormeam, lucruri care mă aruncau  la pământ când tu îmi întorceai iar spatele. Atârnam de tine cu dorinţe şi doruri dar tu nu mă vedeai şi mă stingeam puţin câte puţin. M-ai limitat, m-ai izolat între patru laturi ale vieţii mele  anxietatea, depresia, singurătatea şi disperarea. Eram disperată după iubirea ta, după timpul tău, după iluzia fericirii pe care mi-ai oferit-o la început când erai un dulce, dar tu te-ai topit pe parcurs, şi te-ai acrit.           Am văzut de la început o poezie în tine, pe care o recitam în fiecare minut când nu erai lângă mine. Treptat poezia a devenit şi mai melodioasă, te-am iubit “mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine”. Tu erai lumina mea, eu îţi eram doar umbră. La fel de sfioasă  m-am ...