Mi-au plecat porumbeii
Ce a mai rămas constant într-o viaţă în care tot ce auzi vorbindu-se despre sunt rasismul şi nevoia de bani? Câte dorinţe sau stări au ramas la fel de intense? Pierdem multe cu timpul. Amintirile domnesc, ni le reproducem, însă nu le putem retrăi, nu le putem redobândi intensitatea sau impactul. Totul se duce în afară de imagini.
Cât de mare e capacitatea omului de a percepe un sentiment?
Adesea îmi dau seama câtă pasiune pun într-un lucru după ce multă vreme îl uit. Cu alte cuvinte simt mai intens un sentiment pentru un anumit moment dupa ce l-am trăit. Probabil că în toată natura noastră de "sunt 100% conştient de existenţa mea " există această incapacitate raţională de a importaliza conştient momentele. E un fel de a spune că şi animalele se pot panica pentru că au iubit prea mult.
Cât negativism are să mai aducă societatea?
Porumbeii din faţa mea par a se bucura mai mult decât mine de soarele de la ora 8:10. Las razele să-mi descurce părul şi mă deschid la geacă în căutarea unui val de sensibilizare.
Blamez mass-media pentru toate ideile fanatice pe care le implantează omului, hrănindu-i orgoliul şi "modul radio-şanţ" şi făcându-l mai inventiv.
Revin din nou la feelingul de sâmbătă dimineaţă ora 8:20. Am rămas singură şi încerc să mă îmbăt cu razele de lumină. Nu a plecat realitatea. Mi-au plecat porumbeii.
Zâmbesc nebuneşte fără să-mi ridic privirea din carneţel. Cât mai am de îndurat aceste tipologi nedemne? Îmi e puţin greaţă când mă gândesc şi înghit în sec. M-am regăsit în ultima vreme cu o mai mare plăcere singură în singurătate decât singură în mulţime. Pentru că oricât ai evita contactul mai mult decât necesar cu oamenii, rişti să devii un Erik Satie al noii umanizări.
Cât de mare e capacitatea omului de a percepe un sentiment?
Adesea îmi dau seama câtă pasiune pun într-un lucru după ce multă vreme îl uit. Cu alte cuvinte simt mai intens un sentiment pentru un anumit moment dupa ce l-am trăit. Probabil că în toată natura noastră de "sunt 100% conştient de existenţa mea " există această incapacitate raţională de a importaliza conştient momentele. E un fel de a spune că şi animalele se pot panica pentru că au iubit prea mult.
Cât negativism are să mai aducă societatea?
Porumbeii din faţa mea par a se bucura mai mult decât mine de soarele de la ora 8:10. Las razele să-mi descurce părul şi mă deschid la geacă în căutarea unui val de sensibilizare.
Blamez mass-media pentru toate ideile fanatice pe care le implantează omului, hrănindu-i orgoliul şi "modul radio-şanţ" şi făcându-l mai inventiv.
Revin din nou la feelingul de sâmbătă dimineaţă ora 8:20. Am rămas singură şi încerc să mă îmbăt cu razele de lumină. Nu a plecat realitatea. Mi-au plecat porumbeii.
Zâmbesc nebuneşte fără să-mi ridic privirea din carneţel. Cât mai am de îndurat aceste tipologi nedemne? Îmi e puţin greaţă când mă gândesc şi înghit în sec. M-am regăsit în ultima vreme cu o mai mare plăcere singură în singurătate decât singură în mulţime. Pentru că oricât ai evita contactul mai mult decât necesar cu oamenii, rişti să devii un Erik Satie al noii umanizări.
Comentarii
Trimiteți un comentariu