Zile de liceu

        "Zâmbetul are două tăişuri." Era 23:00 şi el mi-a scris "Continuă să zâmbeşti chiar dacă viaţa e dificilă. Totul va fi bine." Uneori ai nevoie să auzi astfel de cuvinte pozitive. M-am simţit mai mult decât încurajată, m-am simţit vie. Nu i-am auzit glasul, dar mi-am imaginat zâmbetul lui după un astfel de discurs.         Plecam de la cămin, am mers o staţie pe jos, apoi am obosit şi am luat autobuzul. Fumasem o ţigară. Eram posomorâtă, plictisită şi lipsită de vlagă. "Parcă eşti moartă" ar fi zis el dacă m-ar fi văzut. Am coborât după încă două staţii, mi-am pus rucsacul în spate şi am luat-o la pas spre N. Mă grăbeam, nu ştiu ce era cu mine. În intersecţie am văzut un poliţist şi, cum am fobie de ei, m-am strâmbat puţin. Am reacţionat ca un copil. Mai aveam 20-30 de metri până la trecerea de pietoni dar se făcuse verde deja. Nu aveam de gând să măresc pasul, însă am întâlnit privirea neprietenoasă a domnului poliţist care părea să m...

         Ard cuvintele în mine cum arde ţigara când tragi un fum zdravăn care îţi ajunge în plămâni şi apoi expodează în expiraţie. Nu am stare, nu pot să stau într-un loc, nu pot să tac, nu pot să opresc vocile şi paranoia. Parcă am luat vreun drog al cărui efect nu mai trece. Sunt hiperactivă ca un copil cu ADHD. E supranatural ce  se întamplă în corp, fiorurile şi tremuratul, neliniştea. În bezna mea a aparut o luminiţă, vine de la o lumânare în care nu ştiu dacă o să sufle cineva. Aş rămâne în acest întuneric căci m-am obişnuit. Nu îmi place lumina asta, mă arde şi ea, cum m-ai ars tu întotdeauna la figurat fireşte. Încă am haz. Dar râsul meu e unul isteric, nu e stabil cum nu sunt nici eu. E o suferinţă proastă, stângace. Drace! Trec orele în secunde, nu dorm, nu mănânc, nu plâng. Trăiesc? Delir! Visez? E haos! Am ajuns în infern, cobor şi descopăr că mai există ceva dincolo de el, eşti tu.