Zile de liceu

         Se luptă zidurile cetății azi cu ploaia, că iar a inundat un suflet bun. Ea curge râuri, râuri, îți intră în viață, o umple și apoi în fugă o golește, lăsând dâre și șanțuri în urma ei. Cei mai puternici învață să înoate, își construiesc și bărci. Ploaia nu te purifică, ci ea e ca un zvon, te udă, te izbește și te lipsește de tot în jurul tău.          În fiecare cetate e un copac, al nostru s-a uscat. Când a venit ploaia aseară m-am prins de trunchiul lui rigid. S-a prăbușit sub a mea îmbrățișare, l-am distrus în a mea încercare de salvare. S-a dus pe-un șanț, în jos, spre centru. La noi în curte a mai rămas o rădăcină, am prins-o în pumn să nu se înece, făcut-am zid în juru-i cu al meu trup, să treacă anii și văpaia și să nu mai plece. Din umbră i-am făcut loc soarelui să treacă, să o atingă. Din secetă am stors apa pisicilor să-i dau să prindă viață. Deși în jur mi se strigau "cuvinte", eu tot aplecat deasupra ei stătea...

Pentru iubita iubitului meu,            E cert că nimeni nu îmi înțelege sacrificiul, iar nebunia din sufletul meu nici eu nu pot să o explic. Eu n-am frustrări și nici regrete, eu îmi trăiesc viața simțind. Eu fac ce simt, că atunci când iau decizii raționale, greșesc profund. Greșeala mea a fost câștigul tău. O să consider în continuare că nu meriți ce ai, dar nu îți port vreun sentiment aparte. Geloasă poți să fii în continuare, singura care se consumă ești tu. Nu ai cum să-mi furi libertatea sau să retragi ce am simțit. Iubirea asta nu e parte din lumea ta concretă, draga mea. În lumea asta, îndepărtată, în care eu și el trăim, tu nu ai cum să calci vreodată. Tu nu îl poți iubi abstract, nu îl poți nici măcar înțelege. De ce îl lași să renunțe la vise?           Simplitatea ta nu îl poate completa, nu ai tu ce să-i oferi ca el să se ridice. De ce mă privești pe mine din umbră în timp ce îl ai în viața ta? Nu știi nici...